" M-am lasta pierduta in noianul de zile fara sa am o tinta anume. Am plutit in deziluzie, disperare, durere, dar mai ales mi-am lasat sufletul cuprins de ura. O ura care treptat incepuse sa ma dezumanizeze si simteam cum sentimetele dispar pe rand. Au fost atatea luni in care m-am trezit diminetile tarziu, doar pentru a ma duce la culcare seara devreme, atatea luni in care asteptam sa treaca ceas dupa ceas si in adancul sufletului speram sa se intample ceva, sa se schimbe ceva. De fapt asteptam ca durerea sa ma sece si sa ma consume pana la ultima farama de putere.
Dar toate astea s-au schimbat intr-o singura zi. Si ziua aceea a fost cea in care mi-am dat seama ca, pe nesimtite, ai patruns in mintea si in sufletul meu. Nu pot sa inteleg nici azi cum ai ajuns acolo sau ce ai cautat, dar stiu ca acum nu mai vreau sa stiu. Stiu doar ca pot sa te privesc in ochi fara sa imi fie teama de ce va urma si mai stiu ca atunci cand imi zambesti totul va fi bine.
Am lasat timpul sa treaca de cand tu mi te tot plimbi prin minte si am sperat sa pleci de acolo, dar te incapatanezi din toate puterile sa nu lasi lucrurile sa fie asa. Iar atunci cand vreau sa te gonesc, stii mereu sa te apropii putin mai mult cu un gest care poate parea nesemnificativ.
Si imi zambesti cu intreg corpul tau si emani veselie: ochii iti rad si scanteie, iar fata ti se insenineaza de fiecare data. Imi place felul tau de a zambi asa, strengareste. E ca si cand incerci sa furi ceva. dar tot ce furi se pare ca sunt inimi .
Nu stiu exact ce simti. Sincer imi e putin frica sa stiu. Imi e frica sa nu pierd sentimentul asta exact atunci cand l-am cunoscut mai bine. Intelegi tu, oare, toate astea? Ma vezi tu la fel cum te vad eu? Sau macar ma vezi? "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu