Am încetat să mai cred.
Iar asta e prima minciună pe care o spun zi de zi. Adevărul e că nu am încetat să cred în ceea ce vreau şi în visele mele, în ceea ce simt. Nu am încetat nici o secundă să îmi spun că pot mai mult decât se vede, chiar dacă uneori e al naibii de greu, mai ales atunci când nimeni nu mai crede în tine. Pot spune că am avut tot, dar am pierdut tot la fel de repede şi am încetat să mai caut o explicaţie pentru că nu mai vreau să aud scuze şi regrete care nu mai fac nici doi lei pentru mine. Nici o explicaţie nu va putea fi suficientă.
Totul conta cândva... chiar şi tu. Acum nu mai ştiu ce să cred. Poate dacă mă întrebai săptămâna trecută, eram suficient de naivă să spun că pot să cred, să iert. Acum sunt suficient de matură să spun că nu pot decât să mă accept pe mine aşa cum sunt.
Am lăsat timpul să curgă, în speranţa că el vindeca. Poate pentru că aşa m-au învăţat toţi să fac sau pentru că eram prea naivă să mai sper. Adevărul era că nu aveam nevoie de ceva care să îmi vindece rănile, doar vroiam să înţeleg. Acum nu mai vreau!
Ce mi-a rămas acum?! Mi-a rămas drumul, mi-a rămas un viitor plin de lucruri noi pe care îl privesc mereu cu teamă şi entuziasm. Mie m-a rămas tot. Nu mai simt că am pierdut ceva pentru că nu am pierdut nimic. Şi chiar de am pierdut ceva sunt sigură că nu era aşa important dacă a trebuit să dispară din viaţa mea. Şi simt că abia acum încep să merg pe drumul meu, departe de tot ce mă ţinea pe loc.
Şi totuşi nu am încetat să cred...
