Sfarsit de saptamana. Am plecat din nou la drum cu rucsacul in spate. Destinatia: acasa. Dar am plecat cu un dor nebun in suflet. Un dor nebun de el, de bratele lui in jurul taliei mele, de zâmbetul ce îmi raspunde la fiecare privire, de buze ce peseaza alte buze intr-un sărut delicat. Mă întreb pentru a mia oara aproape oare când s-au întâmplat toate astea. Si ca de fiecare data imi spun ca nu mai contează asta.
Parca ii vad zâmbetul de dimineata când ma trezesc cu ochi mici si alerg prin casa pentru ca sunt in întârziere. Sau ochii care ma ațintesc ori de cate ori apar in preajma.
Si ma gandesc alene ca poate am invatat din nou sa-mi fie dor. Am invatat?!? Cred ca de fapt nu am uitat niciodată. Doar ca nu am avut motivul, subiectul unui dor atât de nebun. Iar acum...ei bine noaptea e lunga,la fel si weekendul departe de el. O alta poveste,un alt el. Si zâmbesc. Asta sigur e fericire.
