L'entends-tu? Est-ce que tu me vois?

"     M-am lasta pierduta in noianul de zile fara sa am o tinta anume. Am plutit in deziluzie, disperare, durere, dar mai ales mi-am lasat sufletul cuprins de ura. O ura care treptat incepuse sa ma dezumanizeze si simteam cum sentimetele dispar pe rand. Au fost atatea luni in care m-am trezit diminetile tarziu, doar pentru a ma duce la culcare seara devreme, atatea luni in care asteptam sa treaca ceas dupa ceas si in adancul sufletului speram sa se intample ceva, sa se schimbe ceva. De fapt asteptam ca durerea sa ma sece si sa ma consume pana la ultima farama de putere.

        Dar toate astea s-au schimbat intr-o singura zi. Si ziua aceea a fost cea in care mi-am dat seama ca, pe nesimtite, ai patruns in mintea si in sufletul meu. Nu pot sa inteleg nici azi cum ai ajuns acolo sau ce ai cautat, dar stiu ca acum nu mai vreau sa stiu. Stiu doar ca pot sa te privesc in ochi fara sa imi fie teama de ce va urma si mai stiu ca atunci cand imi zambesti totul va fi bine.

          Am lasat timpul sa treaca de cand tu mi te tot plimbi prin minte si am sperat sa pleci de acolo, dar te incapatanezi din toate puterile sa nu lasi lucrurile sa fie asa. Iar atunci cand vreau sa te gonesc, stii mereu sa te apropii putin mai mult cu un gest care poate parea nesemnificativ. 

       Si imi zambesti cu intreg corpul tau si emani veselie: ochii iti rad si scanteie, iar fata ti se insenineaza de fiecare data. Imi place felul tau de a zambi asa, strengareste. E ca si cand incerci sa furi ceva. dar tot ce furi se pare ca sunt inimi .

         Nu stiu exact ce simti. Sincer imi e putin frica sa stiu. Imi e frica sa nu pierd sentimentul asta exact atunci cand l-am cunoscut mai bine. Intelegi tu, oare, toate astea? Ma vezi tu la fel cum te vad eu? Sau macar ma vezi? "

As if you never existed...

       A trecut atat de mult timp de cand nu am mai intrat in camera asta... Candva peretii erau plini de fotografii ce imi aduceau aminte de fiecare moment, acum ramele au ramas goale, doar ici si colo cate o noua poza care imi aduce aminte ca am deschis o noua usa. Ultima data cand am iesit de aici era intuneric si frig, Ca si cand atunci cand ai plecat ai luat cu tine tot. Acum, undeva intr-un colt, zac pe podea cateva cutii in care am ingropat tot trecutul nostru. Le-am deschis de curiozitate si mi-am dat seama ca tot ce e acolo imi pare acum atat de strain. Lucruri de care alta data nu puteam lipsi, acum zac uitate si pline de praf. Pana si amintirea ta zace acolo uitata.

     Acum e mai multa lumina, iar ferestrele sunt larg deschise. De afara adie un vant usor si imprastie peste tot imprejur un miros umed. Miroase din nou a toamna, dar de data aceasta toamna nu mai poarta parfumul tau si dupa mult timp respir usurata. Cred ca aveam nevoie sa uit parfumul tau. Aveam nevoie sa ma desprind de tine. 

        Un alt parfum umple aerul si pentru prima oara dupa mult timp simt cum ma infioara, mai tare decat o facea parfumul tau. Parul lui nu e saten ca al tau, iar ochii lui nu sunt nici pe departe spalaciti ca ai tai, dar cred ca asta m-a facut sa imi pierd mintile atunci cand imi spuneam ca niciodata nu o sa mai acord cuiva atata incredere. 

         Sa stii ca iarba pare mai frumoasa acum, toamna, chiar daca nu mai e verde, iar cerul e superb chiar si atunci cand e plin de nori. Am uitat sa mai fiu trista in zilele mohorate si ploioase. Daca inainte imi placea melancolia zilelor ploioase de toamna, acum stiu doar sa zambesc larg si sa primesc drept raspuns zambetul ochilor lui.

      E ca si cand ma aflu prinsa in spatiul asta cu el de o vesnicie si nu imi doresc sa mai plec niciodata. Daca cu tine imi doream siguranta unei vieti impreuna, ei bine, cu el imi doresc nesiguranta zilei de maine, dar aroma clipelor de azi,

        Asa ca nu te mai astepta sa ma mai vezi vreodata. Am promis sa nu ma mai intorc. Iar pentru mine e ca si cand nu ai fi existat...

Nicolle.