De ce oare?Stau si ma gandesc la asta de cateva ore bune.Nu a fost deloc o noapte lunga si parca nu am avut timp destul sa gasesc un raspuns.Cateodata imi e usor sa inteleg, dar acum parca raspunsurile s-au ascuns de mine.De ce si unde nu stiu...De ce nu primim mereu inapoi la fel de mult cat dam sau de ce nu primim macar ceea ce dam?Suntem oare niste fiinte mult prea inapte sa simtim?De ce ne temem de gesturi si cuvinte care par sa ne raneasca dar care ne infatiseaza asa cum suntem: fiinte imperfecte, obiecte fragile cu suflet.Suflete fragile, usor de ranit, in trupuri fragile.Practic imposibil de trecut barierele fara sa strici ceva in urma.
Si totusi lasam garda jos uneori...Ma intreb de ce?Ne place sa suferim, sa fim raniti de altii sau pur si simplu nevoia de a simti un suflet care sa fie la fel ca al nostru este mult prea mare?Cerem prea mult de la cei de langa noi?Suntem prea exigenti cu cei din jur si mai putin cu noi insine?Si daca e asa atunci de ce uneori preferam sa suferim noi in loc sa ranim pe cei din jur?De ce atata martirism?Lumea pare sa isi piarda sufletul si totusi...inca suntem raniti.Asta nu inseamna ca inca mai avem suflete undeva acolo ascunse?
Poate ca e doar o zi...Chiar e soare...afara.In rest ploua.Ploua pentru ca soarele nu mai poate sa treaca de norii aia grosi care au venit si au acoperit un cer mult prea senin.Poate pentru ca povestile nu sunt facute sa tina...Poate ca atunci cand povestea asta a cunoscut realitatea a fost prea fragila, la fel ca sufletul, si a trebuit sa se intunece, sa ploua...
Imi e dor de mare...De cerul ala azuriu...Imi e dor de ceea ce aveam atunci cand nu aveam nimic.Imi e dor de zilele cnd credeam ca iubesc, dar era doar o iluzie.Imi e dor de zilele cand nimic, absolut nimic nu putea sa imi intunece cerul...Si totusi nu vreau sa pierd povestea, nu vreau sa ploua mereu pe cerul asta...Ce am acum e mai important decat ce era in trecut.Si...vreau ca fragilitatea asta sa invinga norii si sa razbata soarele.Si...vreau ca tu sa lasi barierele jos...
Nicolle.
