As if you never existed...

       A trecut atat de mult timp de cand nu am mai intrat in camera asta... Candva peretii erau plini de fotografii ce imi aduceau aminte de fiecare moment, acum ramele au ramas goale, doar ici si colo cate o noua poza care imi aduce aminte ca am deschis o noua usa. Ultima data cand am iesit de aici era intuneric si frig, Ca si cand atunci cand ai plecat ai luat cu tine tot. Acum, undeva intr-un colt, zac pe podea cateva cutii in care am ingropat tot trecutul nostru. Le-am deschis de curiozitate si mi-am dat seama ca tot ce e acolo imi pare acum atat de strain. Lucruri de care alta data nu puteam lipsi, acum zac uitate si pline de praf. Pana si amintirea ta zace acolo uitata.

     Acum e mai multa lumina, iar ferestrele sunt larg deschise. De afara adie un vant usor si imprastie peste tot imprejur un miros umed. Miroase din nou a toamna, dar de data aceasta toamna nu mai poarta parfumul tau si dupa mult timp respir usurata. Cred ca aveam nevoie sa uit parfumul tau. Aveam nevoie sa ma desprind de tine. 

        Un alt parfum umple aerul si pentru prima oara dupa mult timp simt cum ma infioara, mai tare decat o facea parfumul tau. Parul lui nu e saten ca al tau, iar ochii lui nu sunt nici pe departe spalaciti ca ai tai, dar cred ca asta m-a facut sa imi pierd mintile atunci cand imi spuneam ca niciodata nu o sa mai acord cuiva atata incredere. 

         Sa stii ca iarba pare mai frumoasa acum, toamna, chiar daca nu mai e verde, iar cerul e superb chiar si atunci cand e plin de nori. Am uitat sa mai fiu trista in zilele mohorate si ploioase. Daca inainte imi placea melancolia zilelor ploioase de toamna, acum stiu doar sa zambesc larg si sa primesc drept raspuns zambetul ochilor lui.

      E ca si cand ma aflu prinsa in spatiul asta cu el de o vesnicie si nu imi doresc sa mai plec niciodata. Daca cu tine imi doream siguranta unei vieti impreuna, ei bine, cu el imi doresc nesiguranta zilei de maine, dar aroma clipelor de azi,

        Asa ca nu te mai astepta sa ma mai vezi vreodata. Am promis sa nu ma mai intorc. Iar pentru mine e ca si cand nu ai fi existat...

Nicolle.

Decode

Am încetat să mai cred.

Iar asta e prima minciună pe care o spun zi de zi. Adevărul e că nu am încetat să cred în ceea ce vreau şi în visele mele, în ceea ce simt. Nu am încetat nici o secundă să îmi spun că pot mai mult decât se vede, chiar dacă uneori e al naibii de greu, mai ales atunci când nimeni nu mai crede în tine. Pot spune că am avut tot, dar am pierdut tot la fel de repede şi am încetat să mai caut o explicaţie pentru că nu mai vreau să aud scuze şi regrete care nu mai fac nici doi lei pentru mine. Nici o explicaţie nu va putea fi suficientă.

Totul conta cândva... chiar şi tu. Acum nu mai ştiu ce să cred. Poate dacă mă întrebai săptămâna trecută, eram suficient de naivă să spun că pot să cred, să iert. Acum sunt suficient de matură să spun că nu pot decât să mă accept pe mine aşa cum sunt.

Am lăsat timpul să curgă, în speranţa că el vindeca. Poate pentru că aşa m-au învăţat toţi să fac sau pentru că eram prea naivă să mai sper. Adevărul era că nu aveam nevoie de ceva care să îmi vindece rănile, doar vroiam să înţeleg. Acum nu mai vreau!

Ce mi-a rămas acum?! Mi-a rămas drumul, mi-a rămas un viitor plin de lucruri noi pe care îl privesc mereu cu teamă şi entuziasm. Mie m-a rămas tot. Nu mai simt că am pierdut ceva pentru că nu am pierdut nimic. Şi chiar de am pierdut ceva sunt sigură că nu era aşa important dacă a trebuit să dispară din viaţa mea. Şi simt că abia acum încep să merg pe drumul meu, departe de tot ce mă ţinea pe loc.

Şi totuşi nu am încetat să cred...

Better in time...

It's all about steam.It's all about dreams.It's all about making the best out of everything.

You'll know when your fine cause you'll talk like a mime.You'll fall on your face,you get back up and you're doing fine.

I'm not me; I'm someone else!De cateva ore asta imi doresc sa cred.Cum e ca atunci cand simti ca plutesti sa ti se pravaleasca tot cerul in cap?!Nu as fi vrut sa stiu. Da uite ca unele gesturi sau unele cuvinte te pot face sa ramai :|.Si nu pot sa realizez inca daca sunt doar suparata sau si nervoasa, dar inca sunt blocata. Cert e ca nu prea stii daca ar fi mai bine sa primesti o palma in locul unor cuvinte/ gesturi.

Se faramiteaza fiecare bucatica din legatura aia pe care o simteam atat de intreaga si de neatins.Si nu se farama rapid, ci lent.Milimetru cu milimetru.Si nu inteleg ce vreau sau ce cred?Unde ma aflu?Care e decizia corecta? Sunt macar putin pe drumul cel bun? Dar oare ce inseamna bun?

I don't know what fighting for! Am crezut ca am facut si fac bine tot ceea ce fac.Dar oare mai e bine ceea ce consider ca e bine?Sigur nu gresesc?La naiba!Am riscat atat doar ca sa invat singura din greselile pe care le fac.Cred- cu totii ne simtim pierduti cateodata.Asa ca ne ridicam, ne scuturam genunchii de parf si o luam de la capat.Ranile se vindeca mereu. Indiferent cat de mari sunt ele.Doar noi tindem sa credem ca unele lucruri sunt pentru totdeauna.Sa fim seriosi: putine lucruri dureaza pentru totdeauna, iar cei ce gasesc acele lucruri sunt si mai putini. Oare ma numar printre ei?!?

Nicolle.

Simplu!

Mai intai de toate La multi ani tuturor florilor din lumea asta!

Apoi la multi ani unei floricele speciale care niciodata nu te lasa sa fii trista!Sa stii, floricico, daca ar fi toti ca tine lumea asta sigur ar fi mai buna si mai frumoasa.(Si toti ar avea nevoiede hug-uri, si de iubire, si de afectiune.Multa multa afectiune).Asa ca sa ne traiesti floricica minunata si sa ai parte de toata dragostea din lume.

Azi! Floriile!Cam urata vremea ce e drept dar nu conteaza. A fost inseninata de cea mai frumoasa floare. E singura floare din viata mea care nu ofileste niciodata.Si care ma cunoaste poate chiar mai bine decat ma cunosc eu. E singura floare ce nu trebuie udata ca sa creasca si nici nu are nevoie de soare.E floarea alaturi de care imi gasesc linistea si pacea.E floarea care are orice culoare imi doresc eu. La multi ani, floricica! Sa traiesti multi ani fericiti!Sa nu cunosti grijile sau tristetea.Sa nu ai parte de obstacole.Sa ai un drum lin si plin de bucurii.

Asta e pentru tine:

http://www.youtube.com/watch?v=WBKnpyoFEBo

Si daca...

Si daca totul este in zadar uneori?!Am incercat sa gasesc cel mai bun drum si sa inteleg care este tot rostul vietii asteia si tot ce am descoperit sunt rataciri de moment ale mele.Nu am putut vedea decat roboti ce repeta aceleasi actiuni zi dupa zi si ma intreb cand oare vom reusi sa scapam de acest blestem si vom incepe sa traim si sa ne bucuram de viata.

Ma simt trista...In fiecare zi parca ma simt tot mai trista, iar tot ce am langa mine pare sa nu ma mai multumeasca.Am descoperit oameni si locuri care ma fascineaza, dar care m-au facut si mai mult sa inteleg ca lucrurile simple din jurul nostru trec nevazute pe langa noi in timp ce noi cautam miraculosul, fabulosul.De ce oare ne-a nascut orbi la toate aceste minuni?De ce oare ne asteptam sa fim surprinsi de maretia fenomenelor iesite din comun, cand maretia lucrurilor simple e totusi atat de complexa.Poate pentru ca am uitat care ar trebui sa fie telul nostru in viata si ce ar trebui sa ne multumeasca.Pentru ca dorim mult mai mult decat avem nevoie pentru a fi fericiti.Poate pentru ca nu am inteles ca fericirea nu tine de banii pe care ii ai in buzunar ci de intensitatea si pasiunea cu care traim fiecare clipa.

Pentru ca fiecare secunda ce trece pe langa noi e o alta clipa irosita in cautarea unui obiectiv ce se afla deja in vizorul nostru.Iar intrebarea ce imi staruie in minte e "si daca mai las o clipa sa treaca?", "si daca mai astept un moment?", "si daca...?".

P.S. Multumesc acelor doua persoane care ma fac sa inteleg cum fiecare clipa e nepretuita.

Road...

Cerul era albastru azi dimineata.Acum e inorat si ploua.Urmele unei discutii in contradictoriu...gustul amar al cuvintelor...o lumina uitata aprinsa intr-o camera goala...E ca fumul unei tigari uitata aprinsa undeva.

Ma gandesc ca era senin.Si soarele m-a incalzit toata ziua.Aproape ca puteam sa te simt aproape chiar daca tu nu ai fost nici o clipa aici.Simteam cum fiecare particica pleaca incet-incet spre locul meu de acolo de langa tine pana cand...norii s-au adunat si...dupa amiaza  a plouat.Tunetele si fulgerele nu mai conteneau.Drumul nu se mai vedea clar.A fost o prostie de care sunt constienta si pe care aproape o regret.

Dar acum vad clar.Stiu ca maine va fi soare.Si regretele vor fi de prisos pentru ca maine vom zambi si va fi doar o furtuna de vara.Stiu ca trebuie sa fiu acolo pentru ca acolo e locul meu, stiu ca trebuie sa fiu acolo ca sa pot sa zambesc, stiu ca trebuie sa fiu acolo ca sa pot sa fiu eu.

Si voi fi acolo indiferent ce va fi pentru ca e un drum ce am ales sa il urmez, e un drum in care cred si sper, un drum ce ma face sa simt.

Nicolle.

Happy sad day!

De ce oare?Stau si ma gandesc la asta de cateva ore bune.Nu a fost deloc o noapte lunga si parca nu am avut timp destul sa gasesc un raspuns.Cateodata imi e usor sa inteleg, dar acum parca raspunsurile s-au ascuns de mine.De ce si unde nu stiu...De ce nu primim mereu inapoi la fel de mult cat dam sau de ce nu primim macar ceea ce dam?Suntem oare niste fiinte mult prea inapte sa simtim?De ce ne temem de gesturi si cuvinte care par sa ne raneasca dar care ne infatiseaza asa cum suntem: fiinte imperfecte, obiecte fragile cu suflet.Suflete fragile, usor de ranit, in trupuri fragile.Practic imposibil de trecut barierele fara sa strici ceva in urma.

Si totusi lasam garda jos uneori...Ma  intreb de ce?Ne place sa suferim, sa fim raniti de altii sau pur si simplu nevoia de a simti un suflet care sa fie la fel ca al nostru este mult prea mare?Cerem prea mult de la cei de langa noi?Suntem prea exigenti cu cei din jur si mai putin cu noi insine?Si daca e asa atunci de ce uneori preferam sa suferim noi in loc sa ranim pe cei din jur?De ce atata martirism?Lumea pare sa isi piarda sufletul si totusi...inca suntem raniti.Asta nu inseamna ca inca mai avem suflete undeva acolo ascunse?

Poate ca e doar o zi...Chiar e soare...afara.In rest ploua.Ploua pentru ca soarele nu mai poate sa treaca de norii aia grosi care au venit si au acoperit un cer mult prea senin.Poate pentru ca povestile nu sunt facute sa tina...Poate ca atunci cand povestea asta a cunoscut realitatea a fost prea fragila, la fel ca sufletul, si a trebuit sa se intunece, sa ploua...

Imi e dor de mare...De cerul ala azuriu...Imi e dor de ceea ce aveam atunci cand nu aveam nimic.Imi e dor de zilele cnd credeam ca iubesc, dar era doar o iluzie.Imi e dor de zilele cand nimic, absolut nimic nu putea sa imi intunece cerul...Si totusi nu vreau sa pierd povestea, nu vreau sa ploua mereu pe cerul asta...Ce am acum e mai important decat ce era in trecut.Si...vreau ca fragilitatea asta sa invinga norii si sa razbata soarele.Si...vreau ca tu sa lasi barierele jos...

Nicolle.